Dacă privim cu atenție chiar și cele scrise mai sus ne putem da seama cu ușurință de faptul că apariția acestor texte în timpul când antisemitismul lua amploare, a fost una firească a acelei perioade de tristă amintire în care antisemiții căutau cu orice preț să asmută populația împotriva evreilor.

Totuși în această lucrare nu sunt atacați doar fii lui Avraham, ci și o altă organizație: Francmasoneria. Aceasta din urmă intră în atenția autorilor de conspirații din două motive simple: primul e că această organizație elitistă ieșise din anonimat cu foarte puțin timp în urmă (jurul anului 1777) și stârnea curiozitate și al doilea motiv este o consecință a urii Bisericii Catolice îndreptată împotriva Masoneriei deoarece vedea în aceasta emanciparea omului și scoatera lui din întuneric.

Astfel că Biserica aruncă tot felul de anateme asupra Masoneriei și a membrilor acestora pe care îi declară excomunicați „leatae sententiae” din ordin papal (excomunicare automată). Cât despre disputa evreilor cu
Biserica nu mai e nevoie de spus că dura de aproape 1800 ani, aceștia fiind acuzați de deicid.

Documentele pe care s-au grefat antisemitismul de la mai târziu, documente instituționalizate de Biserică sunt: Conciliul Trulan din 692 unde e interzis ca un creștin să fie tratat de un medic evreu, Conciliul de la Orleans din 533 interzice căsătoria cu evreii și convertirea la Iudaism, Al patrulea Conciliu Lateran din 1215 cere ca evreii să aibă haine distinctive de creștini, iar Conciliul de la Basel 1431 interzice evreilor să urmeze cursuri universitare și mai mult constituie cartea de
căpătâi a creștinilor: Noul Testament unde evreii sunt considerați urmași ai satanei.

Mai târziu Biserica Catolică sub papa Clement XII declară în sec XVIII în bula „In eminenti”, Masoneria ca fiind satanică, același lucru îl face Benedict XIV care l-a precedat pe Clement, apoi fiecare papă, iar Leon XIII este cel mai aprig dușman al Masoneriei având cele mai multe decrete împotriva acesteia.

Analizând toate aceste directive date de mai marii societății ai acelor timpuri era absolut clar ca poporul lui Israel și Masoneria să fie puse la zid ca fiind diavolești
și intrinsec malefice, și să se inventeze povești cu privire la distrugerea lumii de aceștia.

Prima dată, Protocoalele au apărut, nu în Europa de Vest, ci în Est, în Rusia unde au fost prezentate (cu ajutorul poliției secrete țariste, Ohrana) în „lumina” Bisericii Ortodoxe Ruse, apoi s-au împrăștiat în Europa occidentală. Se pare că textele acestora conțin pasaje plagiate din „Dialog în Infern dintre Machiaveli și Montesquieu” din 1864, lucrare în care Maurice Joli,
autorul ataca pe Napoleon III comparându-l cu Machiaveli din infern care căuta să comploteze.

De asemenea o altă sursă de inspirație a fost romanul lui Eugene Sue care îi plasa drept conspiratori pe călugării iezuiți. Totuși sursa care a infiltrat antisemitismul și ritualurile satanice atribuite Masoneriei și Evreilor pentru
așanumitele Protocoale ale Înțelepților Sionului, este romanul Biarritz al lui Hermann Goedsche scris în 1868 unde îi descrie pe rabini că adună elita simbolizând cele 12 triburi și merg în cimitire în miez de noapte unde cheamă diavbolul care le dezvăluie cum să comploteze împotriva creștinilor. (de reținut și poveștile catolice ale vremii unde Francmasonii se spunea că procedează identic și că venerează statuia diavolului).

În cele din urmă acestea au ajuns în toată Europa, apoi s-a extins în zona arabă cu ajutorul creștinilor arabi și ai Bisericii Romano-Catolice, de aici a traversat Marea
Roșie spre Egipt, împrăștiind otrava urii și frica printre populația necunoscătoare.

Mai mult, Adolf Hitler s-a folosit de protocoale pentru a justifica necesitatea „stârpirii evreimii europene” în Mein Kampf și predându-le tineretului nazist pentru a-i
îndoctrina.

În mod fatidic aceste Protocoale impactează societatea chiar și în zilele noatre, mai ales în zonele de conflict din Orinetul Apropiat, alimentând ura populației de aici
împotriva Occidentului și a Israelului. În școlile extremiste musulmane ele se predau ca fapt istoric real, autentic, fiind instrumentul perfect al organizaților Hamas și Jihadul Islamic pentru a-și atrage adepții.

Iar în Egipt a fost realizat un serial de mare succes care ecranizează acest fals de proporții, pe care din păcate și unii românii îl consideră un document autentic.

Initial gandit ca o colectie de ironii mai mult sau mai putin fine, Tronul s-a schimbat. Calitatea articolelor postate a crescut surprinzator cu trecerea timpului, de accea am decis sa transferam articolele “la mișto” pe un alt blog, al carui nume va fi dezvaluit mai tarziu. In urmatoarele zile se va schimba si formatul site-ului, urmand sa avem cu timpul si noi colaboratori.

După cum am vorbit și în articolele anterioare, Creștinismul e o religie axată pe misionarism, caută cu disperare noi adepți și mai ales luptă să convertească pe Israel.

În timpul lui Ramban (Rabbi Moșe ben Nachman sau cca 1200), vine la acesta regele Aragonului, Iacob I cerându-i să se convertească la Creștinism, fapt pentru care rabinul îi răspunde spunându-i că ei nu-și pot schimba religia așa cum nici creștinii nu pot să o schimbe; iar acest lucru nu i-a reușit lui Isus Christos cu o mie de ani înainte, deci nici acum dupa un mileniu, urmașii acestuia nu vor reuși să o facă. Și niciodată un evreu care își cunoaște religia nu va accepta Creștinismul sub nici una din formele acestuia. Există multe contradicții între Biblia creștină și Tanakh-ul evreilor, contradicții grave care ar putea zdruncina temelia creștinilor cum că aceștia sunt continuatori ai poporului evreu sub conducerea lui Isus Christos.

În următoarele rânduri voi expune câteva dintre acestea, care m-au făcut mult să mă gândesc, făcându-mă să ajung la o singură concluzie…Noul Testament sau mai corect spus Testamentul Grecesc a fost elaborat la mulți ani după evenimentele relatate în el, timp în care cei care l-au scris au încercat să-l lege de Tanakh-ul evreiesc, doar că nu prea le-a ieșit.

1 – Matei 27.9 vorbește despre o așa-numită profeție a lui Ieremia despre vinderea cu 30 de arginți. Conform teologiei creștine, evangheliile sunt absolut adevărate și infailibile; de inspirație divină. Dar iată că Ieremia nu a amintit niciodată de 30 de arginți (nicăieri în cartea lui Ieremia din Tanakh nu apar 30 de arginți), ci asta se întâmplă în Zaharia (cap.11:12-13) .

2 – Matei 23.35 unde Isus Christos, denumit și dumnezeu întrupat și fiu de dumnezeu, susține că Zaharia, fiul lui Barachia a fost omorat la Altar la Templu. Scripturile evreiesti, respectiv 2 Cronici 24.20-21 sustin ca Zaharia, fiul lui Iehoida preotul a fost ucis la Altar, iar Zacharia, fiul lui Barachia este profetul biblic (Zaharia 1.1) si nu e nici un indiciu cum ca ar fi fost omorât intr-un asemenea fel (daca era asa, sigur s-ar fi scris, caci e un profet important si nu s-ar fi trecut cu vederea un asemenea amanunt). Cel mai interesant e faptul că tocmai dumnezeul creștinilor susține acest lucru, tocmai dumnezeul care se dorește a fi principele păcii, care e veșnic și a fost martor la toate…iată că greșește, oare nu cunoaște ceea ce s-a petrecut…cum așa dacă a fost prezent (Paul spune că stânca din care beau evreii apă în deșert era Christos, deci ar fi trebuit să fie martor, mai mult în evanghelia lui Ioan în primul capitol îl identifică pe Isus Christos ca fiind cuvântul divin, de la îneceputul lumii prin care s-a făcut totul). Un adevărat zeu veșnic ar fi trebuit să știe astfel de amănunte…

3 – Genealogia lui Isus Christos e ambiguă. Matei 1:15-16 spune că Iosif, fiul lui Iaacov, fiul lui Matthan, fiul lui Eliezer….; apoi Luca 3:23-24 spune că Iosif, fiul lui Eli, fiul lui Mattat, fiul lui Levi….. Așadar care o fi reală? În ambele genealogii sunt incluși Selathiel și Zerubabel (Mat.1:12 și Luc.3:27), iar aceștia doi sunt descendenții lui Iechonia (1Cronici 3:16-19). Însă lui Iechonia, D-zeul lui Israel i- a spus: nimeni din seminția lui nu va mai domni pe tronul lui David (Ieremia 22:30), Mesiach fiind rege, trebuie să domnească pe tronul lui David, deci Isus fiind din seminția lui Iechonia, nu are cum să fie cel profețit.

4 – Există de asemenea ambiguitate înte Fapte 1.18 și Matei 27.5 cu privind la pământul cumpărat din banii lui Iehuda. A cumpărat el pământul conform Faptelor, sau i-a înapoiat conform lui Matei.

5 – Cina cea de Taină a fost însăși Paștele (Mat 26.17-20; Mc 14.12; Lc 22.7) sau ziua pregătirii Paștelui (In 19.14)?

6 – În Matei 2.25-26 spune că David a mâncat de la preotul Abitair. Scripturile evreiești (1 Sam 21.1 și 1 Sam.22:20 = 1 Regi 21.1 / 1 Regi22.20) spun altceva: Marele Preot era Ahimelekh și nu Abitair. Iarăși Isus Christos, zis și dumnezeu nu știe scripturile, ba mai mult în versetul respectiv din Matei îi apostrofează că nu au citit Scripturile, și numai el le știe.

7 – „Dacă Christos nu a înviat, credința noastră e zadarnică” spune Shaul din Tars în 1 Cor 15.17. Astfel că după spusele evangheliștilor Isus s-a arătat celor unsprezece apostoli (Mc 16.7-14, Lc 24.33-36) sau conform lui Paul 1 Cor. 15.5 Isus s-a arătat lui Petru și apoi celorlalți doisprezece…problema se pune în felul următor: cine erau cei 12 din moment ce Iuda murise (Matei 27.5), și succesorul său nu a fost ales (Fapte 1.26)…

Interesant, nu? Așadar vă las pe voi, dragi cititori, să concluzionați, să reflectați la cele de mai sus….

Referitor la antisemitismul românesc voi expune link-ul site-ului http://www.nouadreapta.org/ unde puii lui Corneliu Zelea Codreanu, care în 1983 fondează împreună cu Alexandru C. Cuza Liga Apărării Naționale Creștine – antisemiți notorii, își caută noi adepți. Un prieten îmi spunea că are amici, adepți ai acestei mișcări, și că ar fi în stare să mă omoare dacă ar ști vreunul că am sânge evreiesc. Și îi cred în stare deoarece aceștia au fost prezenți și la parada Gay unde au căutat să stârpească homosexualii din România creștină ortodoxă. Îmi mai amintesc o altă dată când am mers să depund dosarul pentru angajare într-o instituție publică de stat, cel care m-a recomandat pentru post (a lucrat în Israel câțiva ani), m-a sfătuit să îmi scot lanțul de la gât ce avea medalionul cu Meghen David (Staua lui David) pentru a nu-l vedea anumite persoane. Toate aceste lucruri nu m-au condus decât la concluzia că există xenofobie în România, există prejudecâți, idei preconcepute, și cel mai groaznic lucru este nu acela că astfel de idei le au oameni lipsiți de educație cum sunt tinerii și naivii legionari, ci ab opposito – adică oameni care lucrează în instituții de stat, oameni care se presupune că sunt imparțiali, corecți, că au totuși o cultură ce le permite să vadă realitatea.

Începuturi și precursori

Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului roman modern şi cu apariţia bogatei tradiţii culturale naţionale care a însoţit unirea principatelor, independenţa şi crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din seminţele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării ţării începută la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în viaţa politică, culturală şi spirituală a societăţii româneşti au existat, în forme variate şi cu diverse intensităţi, puternice curente antisemite. Acestea au fost prezente în cea mai mare parte a secolului care a precedat ascensiunea la puterea a Partidului Naţional Creştin în 1937, instalarea dictaturii regale în 1938 şi a statului naţional-legionar condus de Ion Antonescu în 1940 – cu alte cuvinte, a secolului care a culminat cu Holocaustul.

Octavian Goga, parlamentar și șef al Partidului Național Creștin, poet și lider spiritual al românilor din Transilvania în lupta pentru drepturi politice, reneagă presa românească într-un discurs parlamentar, așternut apoi pe hârtie.

“…fiindcă nu este făcută de români. Oamenii care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gândirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mâinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti.” (România a românilor).

Tot aici el susține că națiunea română este fondată numai și numai de țărani, trei ani mai “târziu ca prim-ministru va da legi opressive pentru românii de etnie evreiască.

Aş putea să zic că înainte de război, cu zeci de ani, toată ideologia românească s-a plasat pe acest teren: avem de constituit un stat naţional. Cine reprezintă rasa? Ţăranii… [A]cest sentiment nu este un monopol de gândire; este rezultanta tuturor fibrelor de gândire intelectuală dinainte de război.”

După crearea sa în 1935, ca partid al dreptei conservatoare, naţionalist şi virulent antisemit, Partidul Naţional Creştin – PNC, condus de Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza a fost, fără discuţie, cel mai important concurent al Gărzii de Fier în dreapta spectrului politic românesc. În anii 1930, Partidul Naţional Creştin (şi, înainte de 1935, Partidul Naţional Agrar al lui Goga) a fost principalul beneficiar al ajutorului primit din partea naţional-socialismului german, deşi Garda de Fier prezenta mai multe afinităţi cu ideologia nazistă. Şi în timp ce PNC a stat puţin timp la putere, politicile antisemite pe care Goga şi Cuza le-au iniţiat au supravieţuit rapidei lor căderi de la guvernare şi au exercitat o influenţă considerabilă asupra politicilor guvernelor care au urmat. Un număr important din membrii PNC au funcţionat în guvernele dictaturii regale şi au ieşit din nou la suprafaţă în timpul războiului, în birocraţia civilă a dictatorului Ion Antonescu.

Rădăcinile antisemitismului lui Goga sunt evidente. Înainte de război el intrase sub influenţa lui Karl Lueger, primarul social-creştin al Vienei. Fiindcă Goga socotea evreii ca fiind cei mai activi “agenţi” ai politicii de maghiarizare în Ungaria înainte de război, el a găsit predicile anti “iudeo-maghiare” ale lui Lueger convingătoare şi importante. Cum presiunea ungară privind revizuirea frontierelor Transilvaniei creştea în anii 1930, Goga a pus în practică această experienţă din tinereţea sa şi a găsit un răspuns potrivit pentru renumitul pericol al “maghiarizării”. Iar acest răspuns a fost antisemitismul şi suportul pentru tineretul român, din care o parte era deja legat de mişcările antisemite înclinate spre violenţă şi urmărea să treacă de la vorbă la faptă pentru a eradica pericolul evreiesc şi cel “ungaro-semitic”.

Colecţia de eseuri numită Mustul care fierbe, publicată de Goga în 1927, redă sugestiv creşterea poziţiei sale extremiste. Goga vedea această situaţie ca fiind una de război între români şi evrei şi chema la apărarea “purităţii rasiale”, a “privilegiilor sângelui”, şi ale “adevărurilor organice ale rasei”. El avertiza că desfăşurarea evenimentelor “împingea răbdarea tradiţională a poporului către limitele sale extreme” şi propovăduia o “furtună purificatoare” în care tineretul va salva naţiunea de “paraziţi”. El chema la o „ofensivă naţională” pentru salvarea naţiunii române. Amintindu-şi retorica antisemită de dinainte de război despre invazia evreiască din România, el îi descrie pe evrei ca fiind “secreţiuni impure ale Galiţiei” care ameninţă însăşi existenţa statului român.

Între 1935 şi 1937, Lăncierii (forța paramilitară a lui Cuza și Goga, care au acceptat zvastica drept simbol) au fost responsabili pentru chinuirea şi brutalizarea evreilor, acţiuni care rivalizau cu cele comise de Garda de Fier. Cei doi îi imitau pe Hitler și Mussolini organizând întruniri în masă dorind să demonstreze dreptul lor la putere. Dorind modificarea Constituției din 1923, aceștia aveau de gând să asigure supremația etnică românească. În toate domeniile. Ei doreau garantarea „caracterului naţional” al presei şi al activităţilor culturale. Evreilor urma să li se impună numerus clausus. Vroiau de asemenea să-i elimine pe evrei dacă ei sau strămoşii lor intraseră în ţară “prin fraudă” sau “după semnarea tratatelor de pace”.

Pe lângă numerus clausus, evreii care rămâneau în ţară trebuiau să fie excluşi din toate instituţiile publice şi din serviciile civile. Goga şi Cuza vroiau să stabilească relaţii mai apropiate cu Germania, dar fără să rişte frontierele ţării. Ambii fuseseră curtaţi intens de elemente ale regimului nazist. Înainte de 1934 Alfred Rosenberg şi Arno Schickedanz de la Aussenpolitisches Amt au văzut în Goga cel mai promiţător lider al oricărei Volksbewegung în România: “În România există un fundament antisemit puternic. Dar în ciuda repetatelor eforturi, această tendinţă nu s-a ridicat niciodată deasupra limitelor unui club din cauza doctrinelor ştiinţifice ale clasei conducătoare. Ce a lipsit a fost îndrumarea şi conducerea unei personalităţii politice. După numeroase căutări pe bâjbâite, Biroul crede că a găsit această personalitate – fostul ministru şi poet, Octavian Goga.” Guvernând prin decrete-legi, fără confirmarea parlamentului, PNC şi-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorităţii evreieşti. Jurnaliştii evrei au fost lipsiţi de drepturile lor de ziarişti din presă. Ziarele pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei, inclusiv Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, ca şi ziarele evreieşti care apăreau în provincie în idiş şi ebraică, au fost închise. Evreii care primeau salariile din bani publici au fost concediaţi şi toate ajutoarele acordate de stat instituţiilor evreieşti au fost retrase. Acuzaţi că otrăvesc ţărănimea şi îndeamnă tinerele românce la prostituţie, s-a considerat că evreii nu sunt potriviţi pentru a deţine licenţe de comercializare a băuturilor alcoolice şi pentru a angaja slujnice neevreice cu vârsta sub 40 de ani. Limba idiş, folosită mult timp în administraţia din Basarabia şi Nordul Moldovei, a fost declarată inacceptabilă. (A fost proiectat şi un decret care urma să interzică accesul juriştilor şi avocaţilor evrei în barou, dar nu a fost promulgat). Unele proprietăţi evreieşti, cum ar fi terenul şi clădirea Căminului evreiesc din Cernăuţi, au fost confiscate de către stat.

Guvernul nu s-a mulțumit cu aceasta și proclamă Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei evreilor. Legea anula în fapt cetăţenia acordată evreilor după începerea primului război mondial. Ea cerea ca în decurs de 40 de zile de la publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii, indiferent cât de mare ar fi fost perioada de rezidenţă a familiilor lor, să trimită “pentru verificare”documentele împreună cu materialele auxiliare specificate. Evreii care nu îndeplineau cerinţele sau ale căror documente erau considerate insuficiente erau declaraţi „străini”. Pe lângă pierderea drepturilor politice, aceasta însemna pentru mulţi evrei pierderea posibilităţii de a profesa şi potenţiala deportare după bunul plac al guvernului63.
Prin aceste măsuri antisemite Goga şi Cuza au intenţionat să crească popularitatea PNC înainte de noile alegeri şi pentru a-i reasigura pe patronii lor de la Berlin că ei pot apropia România de Germania, cu toată preemţiunea regelui asupra posturilor din politica externă, apărare şi securitate. Dar măsurile au avut şi un impact dramatic asupra evreilor români. Mulţi şi-au pierdut locurile de muncă peste noapte. Unii evrei din zonele rurale s-au văzut deposedaţi de mijloacele lor de existenţă, obligaţi să se mute în oraşe şi să lase în urmă proprietăţile imobiliare care nu puteau fi luate cu ei. Cu toţii simţeau nesiguranţa de a nu ştii unde urmează să mai lovească pumnul guvernului şi dacă documentaţia îi va mulţumi pe supraveghetorii care se ocupau cu revizuirea cetăţeniei.

Deşi guvernul PNC a fost izgonit de la putere înainte ca procesul de revizuire să se încheie, Decretul-lege 169 a rămas valid şi sub dictatura regală. Când statisticile au fost finalizate, din 203.423 de familii care au trimis cereri de revizuire, 73.253 familii – adică un total de 252.222 de evrei – şi-au pierdut cetăţenia ca rezultat al iniţiativei Partidului Naţional Creştin

Antisemitismul Gărzii de Fier

“Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvarea problemei jidoveşti. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut şi toate sforţările vieţii de acum încoace, scopul acesta îl vor avea” (C.Z. Codreanu, 1937,Circulara nr.119

Octavian Goga şi A.C. Cuza au fost în mod clar produsul regimului politic tradiţional stabilit la jumătatea secolului XIX şi moştenit de România Mare după primul război mondial. Ei au funcţionat în cadrul lui, şi-au conceput strategile politice bazându-se pe el, au ajuns la putere prin el şi au fost împreună atunci când puterea lor s-a evaporat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Corneliu Zelea Codreanu şi mişcarea pe care a fondat-o, Garda de Fier. PNC era pro-monarhist şi pro-Carol; Garda, nu. Conducerea PNC căuta să întreţină relaţii de egalitate, dacă nu chiar de cordialitate, cu conducerile celorlalte partide politice; Garda nu dorea aceasta şi s-a autodefinit în mod diferit, nu ca partid ci ca ”mişcare”. PNC vroia să păstreze guvernul parlamentar, chiar dacă acesta urma să fie reconfigurat şi organizat într-o manieră mai elitistă şi mai corporatistă; Garda de Fier vroia să răstoarne regimul parlamentar. Goga şi Cuza evaluau relaţia lor cu cercurile conducătoare culturale şi religioase ca fiind în vârful piramidei sociale din România; Garda de Fier era împotriva cercurilor conducătoare, îmbrăţişând “acţiunea” tinerească, populismul ţărănesc şi mistica religioasă, aşa cum a fost exemplificată de clerul local (de multe ori neştiutor de carte). PNC a îmbrăţişat oficial numerus clausus; Garda de Fier l-a respins ca nefiind suficient de radical pentru rezolvarea ”problemei evreieşti” [Armin Heinen, Die Legion Erzengel Michael in Rumanien—Soziale Bewegung und politische Organisation (Munich, R. Oldenbourg Verlag, 1986)].

Garda de Fier ia naștere la 24 Iunie 1927 sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail, când Corneliu Zelea Codreanu împreună cu adepți ai săi se rup din Liga Apărării Național Creștine, ideologia ei fiin unsa profund antisemită, dar s-a vrut și o Ligă pentru “reînnoire morală” în care violența organizată era metoda preferată în atingerea scopurilor acestei mișcări.
Codreanu a început, încă din 1923, să identifice ”trădătorii”, românii care-şi trădaseră propriul popor “pentru arginţii lui Iuda”, cu intenţia de a-i omorî. Pedeapsa exemplară, argumenta Codreanu, ”trebuie să cadă mai întâi asupra trădătorilor, şi apoi asupra duşmanilor”.

Prima listă de ”trădători” alcătuită în 1923 includea şase miniştrii din cabinetul condus de George Mârzescu, care proiectaseră principala lege prin care evreii au obţinut cetăţenia după promulgarea noii Constituţii a României în acel an. În următorii 18 ani, mişcarea lui Codreanu a fost responsabilă pentru numeroase incidente de stradă, îndreptate mai ales împotriva evreilor; pentru asasinarea a doi primi miniştri în funcţiune (Ion Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939); şi pentru uciderea altor miniştri din Cabinet şi a unor personalităţi locale şi naţionale din sferele politică şi culturală. Cu lupta lor împotriva ordinii stabilite, legată integral de lupta „pe viaţă şi pe moarte” împotriva evreilor, violenţa Garzii de Fier a culminat în 26 spre 27 noiembrie 1940, cu asasinarea a 64 de personalităţi conducătoare, apărători ai ordinei politice interbelice (inclusiv a unui fost prim ministru) în închisoarea de la Jilava; cu uciderea a şase prefecţi de poliţie în aceeaşi noapte; scoaterea din casă, cu intenţia de a-i omorî, a şapte conducători politici şi ai siguranţei interne (dintre care trei foşti primi miniştri); cu asasinarea brutală a lui Nicolae Iorga, de asemenea fost prim ministru, şi a lui Virgil Madgearu, fost ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a început tot cu un asalt asupra ordinii existente, personificată atunci de Ion Antonescu, şi a fost desigur din nou legată în totalitate de atacurile împotriva evreilor, pentru care “rebeliunea” a fost un “pogrom” în care au murit cel puţin 120 dintre ei.

Garda de Fier era considerată de regele Carol o ameninţare pentru politica sa, pentru locul său pe tron şi posibil pentru dinastia însăşi. Mişcarea a fost declarată ilegală în trei rânduri, de trei guverne separate la începutul anilor 1930, a fost agresiv supravegheată de guvernul Tătărescu din 1933-1937 şi a fost urmărită necruţător în timpul dictaturii regale. Codreanu însuşi a fost asasinat în septembrie 1939 în timp ce se afla în custodia Poliţiei de securitate (Siguranţa). Asasinarea lui Armand Călinescu în septembrie 1939 a fost urmată de încă şi mai multe arestări, iar unii membrii ai mişcării au fugit în Germania.

Codreanu scotea în evidenţă legătura naţional-religioasă, acuzând evreii de distrugerea “legăturii spirituale” dintre poporul român şi Dumnezeu, astfel încât ei puteau ruina naţiunea română. Limbajul folosit de scriitorii legionari era plin de simboluri religioase. Corpul de elită al Legiunii a fost supranumită “Frăţia de cruce”. Membrii Gărzii de Fier căzuţi în Spania alături luptând de Franco au fost numiţi “crucificaţi”.

Criticii îl acuzau pe Codreanu că vrea să-i copieze pe Mussolini şi Hitler. Dar în contrast cu mişcările fasciste din Italia şi Germania antireligioase în esenţă, Garda de Fier „era o mişcare de renaştere religioasă sau, poate mai exact, o mişcare de regenerare cu conotaţii religioase” ortodoxiste. Aceasta, desigur, cu un scop. În Pentru legionari, Codreanu povesteşte despre o cină christică luată împreună cu discipolii lui în închisoarea Văcăreşti după ce fusese descoperit complotul pentru uciderea liderilor politici “iudaizaţi”. El le spune acestora: “Sunt forţat să vă aduc veşti triste. Se ştie cine a fost trădătorul. El este în mijlocul nostru, stă la masă cu noi”. După ce trădătorul a fost identificat, Codreanu l-a iertat. Limbajul jertfei, al acceptării bucuroase a morţii pentru salvarea naţiunii, al crucificării şi reînvierii a fost constant folosit de scriitori legionari şi de Codreanu însuşi. Când numele legionarilor căzuţi erau strigate la mitinguri şi demonstraţii, ceilalţi membrii ai Gărzii strigau “prezent!” După moartea lui Codreanu, nu era ceva neobişnuit ca membrii Legiunii să folosească expresia “Căpitanul e cu noi!” sau să se refere la “învierea” acestuia.

CONCLUZIE:

Antisemitismul PNC-ului şi al Gărzii de Fier, regimul genocidar şi lunga istorie a negării Holocaustului în România de după al doilea război mondial, toate acestea se bazează clar pe fundaţiile unui secol de antisemitism propovăduit la cele mai înalte nivele ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. Separarea, exproprierea, deportarea şi uciderea evreilor nu erau teme noi în anii 1930 şi 1940. Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde şi el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei politice şi culturale a României.

Croitoru, Eduart

Banii tai din impozit au fost utilizati la achizitionarea de masini de protocol pentru membrii parlamentului.

Vasile, Mihai

Banii tai din impozit au fost utilizati la constructia unei noi biserici in comuna Amarasti.

Olaru, Cristian

Banii tai din impozit au fost utilizati la plata a 34.55% din pensia unui fost judecator.

Ivanov, Marta

Banii tai din impozit au fost utilizati la achizitionarea de flori taiate pentru palatele Cotroceni si Victoria.

Pastor, Gabriel

Banii tai din impozit au fost utilizati la subventii agricole.

Huculici, Mihail

Banii tai din impozit au fost utilizati la plata a 30 de pensii in satul Copacu Stramb, jud. Botosani.

Mica, Alexandru

Banii tai din impozit au fost utilizati pentru vopsirea unor turnuri vechi.

Militaru, Diana

Banii tai din impozit au fost utilizati pentru operatiunile din Irak.

Barbu, Andrei

Banii tai din impozit au fost utilizati pentru plata abonamentului la cablu/ satelit in penitenciarele tarii.

Oana Lupas

Banii tai din impozit au fost utilizati pentru serviciile de ecarisaj.

Ei bine, care este diferenta intre a sti si a nu sti unde ti se duc banii?

Câteva extrase:

“In comparatie, fata de 1990, avem de trei ori mai putine scoli, iar numarul paturilor din spitale aproape s-a injumatatit. In 19 ani, statistic, au disparut in medie 1.056 de scoli pe an, adica trei pe zi. Numarul paturilor din spitale a scazut cu o medie de 3.835 pe an, iar din 2000 pana in 2009 a disparut in medie un spital pe an.

Daca in 1990 Romania avea 207.000 paturi de spital, in 2008 numarul lor ajunsese la 137.984. Din 2000 pana in 2009, numarul spitalelor a scazut de la 442 la 431.”

…

Paste fericit, luminos, bucurii si sperante implinite. Hristos a Inviat!
Bucuria vine din lucruri marunte. Linistea vine din suflet. Lumina vine din inima fiecaruia. Paste Fericit !
Fie ca Sfintele Pasti sa va lumineze sufletul si casa, sa va aduca numai bucurie si sanatate, iar Dumnezeu sa va aiba in paza!
Fie ca prin miracolul invierii sa primiti partea de duhovnicie, care sa creasca pacea interioara, puterea faptei intru adevar si desavarsire.
Iti urez ca anul acesta, de Paste, ce nu-ti aduce iepurasul…sa-ti aduca … ajutorul lui!
Fie ca Lumina Sfanta a acestei mari sarbatori sa-ti calauzeasca pasii, sa iti aduca sanatate si fericire care sa dainuie vesnic in preajma ta! Un Paste fericit alaturi de cei dragi!
Iisus sa va ierte pacatele, lacrimile Maicii Domnului sa va spele necazurile din suflet!! Paste Fericit!!

Oficialitățile sârbe anchetează centrele de reabilitare ale dependenților de droguri afiliate Bisericii Ortodoxe, pe motiv că pacienții sunt bătuți în mod barbar pentru a fi reabilitați în societatea creștinească.

Iată că nici Serbia nu duce lipsă de propriul Tanacu, că doar sunt și ei popor ortodox și corecția se face numai prin bătaie ruptă din rai. Aceste fapte ni le dezvăluie revista Vreme care prezintă un filmuleț odios în care un pacient este bătut cu o lopată de cel care se presupune ca trebuia să-l ajute să se lase de droguri…pentru că lopata nu a fost suficientă, i se mai dau și pumni și picioare în față. Și ca asemănarea cu Tanacu să fie completă, pe pereții încăperii se pot vedea icoane ortodoxe, să fie bătut în fața Domnului. Porunca decalogului „să nu ucizi” este cea care se referă și la violență (fizică, verbală etc); doctrina creștină spune că o palmă poate ucide o parte din demnitatea omului, din sufletul său, la fel și un cuvânt poate leza la fel de mult….violența e crimă.

Filmulețul prezintă imagini șocante unde tânărul ținut de alți doi și bătut de al treilea, strigă de durere, însă nimeni nu pare a-l asculta (că de auzit, sunt absolut convins că a fpost auzit). Ce mă înfioară mai mult e că nu prea părea să-l deranjeze prea tare, oricine altcineva ar fi sărit până în tavan, s-ar fi smucit să scape din ghearele iadului dezlănțuit….dar tânărul stă aplecat pe masă suportându-și purgatoriul. Aici mă întreb oare până unde poate să meargă îndoctrinarea și spălarea pe creier practicată de religia fanatică?! Sau mai există posibilitatea ca drogurile sau frica de torsionari, să-i fi afectat capacitățile mentale și acestea fiind alterate, bietul tânăr, nu protestează în fața călăilor.

Un preot care conduce centrul spune că „o mână de fier” este necesară….mă întreb oare dacă Dumnezeu și-ar întinde o așa mână de fier peste domnia sa, popa, ce va mai spune preacucernicia sa. „Oricine are un junkie (argou pt drogat) în casă, știe despre ce vorbesc” mai afirmă Arhipreotul Branislav Peranovic – așadar pracuvioase oare chiar toate familiile care au un membru dependent de droguri îl bat cu lopeți și alte unelte?
În plus chiar centrul afirmă că bătăile administrate de foști dependenți, sunt absolut necesare ca parte din terapia pentru dependența de narcotice și că sunt administrate cu asentimentul părinților celor dependenți – mie aici tot îmi miroase a fanatism ortodoxist….

Un fost pacient al centrului susține cele prezentate în revistă și spune că reabilitarea consta în „conversații plăcute” și bătaie (de zice că unde dă tata și mama, va crește…dar oare ce se spune unde dă reprezentantul binecuvântat în slujba Bisericii?). Alt fost narcoman tratat în centrul Crna Reka afirmă că uneori erau puși să stea în cerc în centrul căruia „unul rău” (un junkie – ca să vorbim pe limbajul părintelui ortodox) și să-l privească în timp ce era bătut de preoți și de personalul centrului. Tot el ne mai spune că bătăile au loc cu orice pică la îndemâna „reabilitantului”, iar Arhipreotul Peranovic „chiar știe cum să lovească – mâinile lui sunt adesea însângerate…Când lovește, folosindu-și brațele și picioarele, roba îi zboară în toate părțile. Practică arte marțiale”

Psihologii și psihiatrii văzând aceste fapte barbare au avertizat că violența fizică nu va ajuta la ajutarea dependenților, iar reprezentantul guvernului cu privire la drepturile omului a spus că „nu e o terapie, e un acti criminal”

Păcală, după ce o jupuit un rând de piele de pe un negustor și i-o luat toți banii și casa, s-o gândit să se facă și el om așezat și să se lase de păcăleli.

Mergând spre satul lui, poposi la un han într-un loc numit Roșia Montana, nu departe de locul cu pricina. Acolo, la o băutură, o auzit de un boier scăpătat din sat care avea o comoară sub casă.

Imediat ce-o auzit, începu să iscodească ce e cu comoara.

“No, nimeni nu putu să îi scoată comoara de sub conac. Câți n-or încercat. D-apăi și el cât îi de boier muncește cu ziua, cu comoară cu tot.”

“D-apăi no, io mă prind aci cu voi în fața lui Dumnezău că i-oi scoate comoara.” Și scoțând un galben de la brâu, făcu cinste la toată lumea.

Apoi se duse și se întâlni cu primarul, popa și jandarmul. Lor le dete câte o punguță cu galbeni. “Dacă omu ăsta are comoară, o să vă fac și pe voi bogați!.” Apoi se duse la boier.

“Boierule, am venit să te fac bogat!”

“D-apăi bine ai venit fiule, că nu mai găsesc nimic de lucru și trăiesc numai în lipsuri și mizerie.”

“Am auzit că ai o comoară sub conac. Eu știu cum să o scoți.”

“Așa ceva nu se poate. Temelia e din piatră și comoara e  mult sub ea. Trebuie dărâmată toată casa. Eu unde mai locuiesc?”

“Boierule, fii fără grijă. Io am o casă bătrânească la un ceas de mers de aici. E un loc mult mai curat decât conacul ăsta mucezit. Iar dacă mă ajuți să dărâm conacul, îți voi da atâția bani cât să n-ai ce poți lua de ei.

Mai cu chiu, mai cu vai, până la urmă s-or învoit. Păcală o luat conacul mucezit, iar boierul casa. A doua zi, s-or apucat să demoleze.

Păcală îl plătea bine pe boier să muncească, iar boierul era mulțumit. Singur nu avea cum să ajungă la comoară, și acum avea bani ca în tinerețile lui. Păcală îl plătea regește. Or trecut zilele și boierul o dat jos acoperișul, catul de sus… Curtea, ce avea o grădină frumoasă, era acum plină de dărâmături.

“Acum am bani cât să pot face altă casă și altă grădină… gândea boierul.”

Erau aproape gata. Păcală insă săpa singur, noaptea. Și iată lădoiul de galbeni! Cu chiu, cu vai, mută pe furiș lada de bani într-un car cu lemne dar vărsă mulți din ei pe jos, printre ruine. Apoi chemă pe primar, popă și jandarm la împărțeală.

S-or pus apoi sa strângă, pe întuneric, din bani, să împartă în grămezi, fiecare câte una. Păcală le zise:

- “Nu luăm noi toți banii! Îi lăsăm și boierului, doar e comoara lui!”

La lumina lămpii, li se părea că grămada lor era mai mică și tot luau din grămada pentru boier.”

-”Ce nedreptate, zise Păcală. E aurul omului și ne vede Dumnezeu dacă luăm mai mult decât ni se cuvine.” Și se desfăcu la pungă și mai lăsă din banii săi acolo. Îi mai dete popii și pentru biserică și primarului pentru sat. Din partea lui. Pentru boier mai rămăsese destul cât să își ducă restul vieții fără grija zilei de mâine.

Autoritățile s-or gândit că e om cinstit. Or chemat și pe boier, care se văzu iarăși bogat. Păcală se duse și mai împărți din arginți la orfani și văduve și a băut și ultimii bănuți pe care îi mai avea.

“Unde e lipsă, Dumnezeu plinește. Zise, arătând la brâul gol.”

O plecat Păcală cu carul cu lemne (inclusiv lada cu bani) departe de acel loc.

______________________________

Epilog

Boierul nu a știut niciodată cât era comoara de mare, sau că putea să și-o scoată și singur. A pierdut banii în câțiva ani, pe femei, băutură și jocuri de noroc.

Păcală s-a mutat la Viena. A cheltuit banii pe colecții de artă, care au fost furate după moartea lui.

Cei cinci asasini își susțin nevinovăția punând crima pe seama diavolului pe care aceștia doreau să-l exorcizeze din victimă (tratatele de angelogie, precum și doctrina Bisericii Ortodoxe susține că „diavolul nu poate lua viața unui om posedat, deoarece autorul vieții este Dumnezeu și numai el are drept asupra ei”).

Ortodocșii fanatici doresc libertate pentru nemilosul călău:

Ce m-a determinat să scriu acest articol au fost o serie de mailuri venite pe adresa redacției prin care ni se cerea insistent susținerea eliberării lui Corogeanu și celor patru foste călugărițe. Așadar există pe internet inițiative luate de către religioșii ortodoxiști pentru a-i salva pe cleric & Co de acolo de unde le este locul. Acest fapt demonstrează încă o dată că religia este cel mai vechi și mai bun instrument de manipulare al maselor.

Religioșii, cu siguranță susțin că autorul crimei este diavolul și nu preotul care a înfometat-o și sufocat-o pe victimă, iar acțiunea judecătorească justă este numită de către preotul Filotehu Balan ca fiind „razbunarea dracilor ce au chinuit-o pe Irina. Avem inima de draci [cei ce țin cu legea și dreptatea] daca aruncam cu piatra si îi cerem osînda. Avem inima de oameni daca ne punem în pielea sa.”, de asemenea calugarul asasin este elogiat și numit fericit pentru că e prigonit pentru „dreptate” (care o fi aceea? Să mai omoare pe cineva?) și pentru aceasta el va intra în împărăția cerurilor.

Familia victimei dorește dreptate:

“Nu mai vreau decât să mă duc în chilia unde a murit fata mea, ca să stau şi eu în locul de unde a plecat sufletul Irinei” – spune mama Irinei Cornici, cu ochii plini de lacrimi. Iar cu privire la eliberarea prin grațiere a criminalilor cu sânge rece spune „Şi aşa au primit puţin, acum vor să-i elibereze?”. Lucru care dacă s-ar întâmpla ar fi un mare deserviciu făcut justiției românești și ar leza amintirea tinerei ucise.

Apelul făcut revistei ACUM pentru susținerea crimei de la Tanacu:

„Trebuie sa fim uniti in credinta in Isus Hristos, impotriva tuturor manifestarilor diavolului, pentru ca “multe drumuri duc la Dumnezeu “. Acesti oameni sunt in mare suferinta si umilinta, uitati de toata lumea , dar in special de mai marii lor.Ei si-au facut doar datoria in numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”

Într-adevăr trebuie să fim uniți în credința că dreptatea există și instituția Președiției României nu va lăsa în libertate o mână de asasini sadici. Crima comisă nu a fost nici un fel de manifestare diabolică, ci mai degraba dorința mare de a pune mâna pe bruma de bani agonisită de sărmana fată în Germania, împletită cu lipsa de cultură. Dacă fiul lui dumnezeu cere astfel de datorii, atunci nu e demn de asemenea titlu și de ascultarea oamenilor.

Nici Dumnezeu nu are dreptul de a leza demnitatea umană, dar iată că acești reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române au întrecut orice măsură în acest sens, chinuind-o și umilind-o pe Irina Cornici.

„Acest lucru conteaza mult pentru acesti oameni neindreptatiti!
Dumnezeu sa va binecuvanteze!”

Semnarea petiției ar însemna mult pentru ei, dar foarte puțin pentru societate, ar fi un deserviciu făcut societății și dreptății. Ar fi o mare nedreptate făcută Irinei demonstrând ncă o dată că pentru aceștia, moartea ei nu a contat deloc.

„Sincera sa fiu, din penultimul dumneavoastra mesaj am inteles faptul ca nu veti semna petitia! Si totusi, sa ne gandim, daca si noi am fi nedreptatiti si cineva s-ar lupta pentru noi…”

Nu o va semna nimeni de aici și nu putem fi acuzați de indiferență în acest caz. Dacă cineva ar fi neîndreptățit, cu siguranță legea îi va da dreptate până la urmă, acest lucru se exclude în cazul Tanacu

„ Chiar am uitat sa fim umani? Sa ne ajutam unii pe altii?”

Nu a uitat nimeni să fie uman, pentru că umanitatea constă în dragoste și înțelegere față de cei de lângă noi, dar în aceiași măsură și în justiție. Am fi inumani dacă am uita-o pe Irina Cornici și am da curs unor astfel de infracțiuni puse pe seama „diavolului”. Ne ajutăm unii pe alții făcând o lume mai bună, căutând să facem dreptate acolo unde nu este.

ÎNAINTE DE A SEMNA CINEVA PETIȚIA:

Ar trebui să se gândească la Irina Cornici, o fată de 22 de ani omorâtă cu sălbăticie de frații ei „întru Hristos”.
Să ne gândim la drumul morții ei>

- 5 aprilie 2005, Irina Cornici merge la mănăstirea “Sfânta Treime” din comuna Tanacu
- 11 aprilie, Irina este internată la Spitalul Judeţean din Vaslui
- 24 aprilie, Irina este externată din spital cu diagnosticul de „schizofrenie”
- 13-15 iunie, după o criză specifică bolii psihice de care suferea, călugărițele o leagă pe Irina de o targă improvizată cu lanţuri învelite în prosoape
- 15 iunie, salvarea o transportă la spital, unde medicii nu pot decât să constate decesul.

P.S. Ca să nu apară confuzii, grațierea nu este o atribuție a puterii judecătorești, ci a celei executive.

Constituția României prevede: ARTICOLUL 94
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

…

d) acordă graţierea individuală.

ARTICOLUL 100

…

(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

Așadar, responsabilitatea grațierii revine președintelui României și prim-ministrului. Vezi fiasco-ul din decembrie 2004 cu tentativa revocată de grațiere a lui Miron Cozma.